Premiul juriului - ”Nocturnă”, de Ştefan Bolea
Premiul special al organizatorilor (acordat de CEMACON) - ”Cărămiziu”, de Remus Octavian Câmpean
Premiul special al arhitecților (oferit de Daisler Print House)- ”Proiect liric”, de Aurelia Panait
Locul II - ”Cuvintele ca nişte clădiri”, de Andrei Fischof
Locul III - ”Pereţi”, de Alice Valeria Micu
Efectele secundare
de Ioana Ileana Ştetco
Poezia are multe efecte secundare
unul din ele este viața
în această arhitectură lacrima
simte mirosul de moarte al unei secundei
Odinioară
îngerii speriau singurătățile
Astăzi
strălucitul meu înger cu sexul incert
ascuns printre buruieni
gândește în singurătăți
și în ele se pierde
Odinioară
îngerii erau vestiți
pentru meșteșugul legăturilor interzise
tristețile prefăcute în bolovani
ieșeau leșinate la gard
și compuneau încă o secundă
Iar noi cei cu inima cât un vârf de cuțit
mirosind a clătite
ridicăm speranța pe crengile unui copac rămuros
cum am ridica un copil
deasupra capului
până la cer
Pădurea răspunde înclinându-se la pământ
Iar de acolo
de sus
o pasăre vedem răstignită
pe Amazonul indiferenței
Pădurea răspunde arzând în inima noastră
și sub pământ
II.
Contemplativii sunt oameni ca noi
numai casele lor se rotesc după soare
În crucea zilei se arată înalți
cu umbra la umbră odihnind
de poți cu osul frunții
atinge imperii
Uneori
încearcă rezistența cheii de boltă
se iau la harță cu meșterul grindă
cu osul incert al visării mângâie
rezistența
iar până dimineață devine limpede
și toată lumea știe
că echilibrul este o problemă
de rezistență a materialelor
De-aceea în toate caută fisuri
de-aceea îngroapă la temelia visului
secunda primordială
de-aceea efectele secundare scuză prezentul
de-aceea nu toate umbrele sunt întunecate
MACHU PICCHU
de Rodica Marian
Se dedică criticului Petru Poantă
Azi am simţit cum halucina moartea-renăscătoare pe lângă mine,
Ca un abur cuminte şi vag cunoscut
Mă chema blând să mă aşez în faţa unei hârtii albe,
La un concurs fulger de mărturisire (în proză ori poezie),
Cu şapte cuvinte date ca obligatorii.
Ciudat era că nu ştiam care sunt acestea,
Dar ele parcă se înfipseseră în mine şi mă chemau
Cu o singură voce, cu tot ce era mai viu în mine,
Vino, zicea aburul, cu o lene violetă, plină de căldura
Uşoară a artezienelor, ca mătasea din covoarele persane,
Vino să vezi cealaltă jumătate de lume,
Espahanul văzut de Balzac nu se mai pune la socoteală,
Azi podurile acoperite s-au uscat şi pe dinăuntru,
(acum e tocmai anotimpul secetei) şi seamănă mai mult cu oraşele
Lui Darius (cu ce-a rămas din ele şi ce-au dus secolele dincolo),
Şi ele visează şi aşteaptă şi visează ca cele şapte cuvinte uitate
Să găseasă Poteca Inca, cu scările ei zigzagate, de neconfundat
Şi totuşi pierdute în junglă, visează să mă ajungă
Lângă Coliba Îngrijitorului Pietrei Funerare,
De unde devine vizibil, deodată, misterul
Din zidul rotund al Templului Soarelui şi apoi le poţi
Regăsi în eleganta umbră din Templul celor Trei Ferestre,
Iată, aici se demagnetizează orice lucru
Şi unele fiinţe purtate de taine vechi, patinate.
Ori, poate, dacă ai puteri, mergând tot mai sus,
Pe scările din spatele Sacristiei,
Le ghiceşti în respiraţia acelei intimităţi crude, care pluteşte
Ireal în liniştea ascuţită, tăiată cu infinită precizie
În pietrele uriaşe, aşa cum, îmi amintesc în cele din urmă,
Au fost îngropate chipurile fără asemănare ale celor şapte cuvinte
În furtunile dintr-o altă facere-a lumii.
MACHU PICCHU
by Rodica Marian
Dedicated to the critic Petru Poantă
Today I have felt, near me, death raving in rebirth,
Like a docile and vaguely known steam
It called me gently to sit down in front of the white sheet,
At a quick competition of confessions (in prose or in poetry)
With seven compulsory words.
It was strange that I did not know them,
But they seemed to have been thrust into me and called me
In a single voice, with everything that was more alive in me,
Come, said the steam, in violet idleness full of the light warmth
Of the artesian wells, like the silk of the Persian carpets,
Come and see the other half of the world,
The Isfahan seen by Balzac, does not count,
Today the covered bridges have gone dry inside as well,
(now it is the dry season) and they take much more after the cities
Of Darius (with what still exists in them and what the centuries carried beyond)
And they dream and await and dream the seven forgotten words
To find the Inca Path with its zigzagged stairs, impossible to confound
And still lost in the jungle, they dream of reaching me
Near the hut of the Memorial Stone Caretaker,
From where all of a sudden the mystery becomes visible
From the round wall of the Temple of the Sun and then you can
Find them again in the elegant shade of the Temple of the Three Windows,
It is here that anything gets demagnetized
And some beings carried by old secrets, get antiquated
Or maybe, if you are strong enough, climbing higher,
On the stairs behind the Sacristy,
You make them out into the breath of that crude intimacy hovering
Unreally, in the sharp silence, cut with infinite precision
Into the huge stones, exactly as I finally remember,
How the unique faces of the seven words were buried
In the storms from another genesis of the world.
Rodica Marian
Nocturnă
de Ștefan Bolea
la patru noaptea liniştea este aproape religioasă
bezna îţi înghite paşii la fel cum deşertul reţine sudoarea
la fel cum o plantă carnivoră îţi suge răsuflarea
te poţi întâlni cu un poliţist sau cu un hoţ
nici nu ştii care e mai dăunător
unul vrea să te identifice, celălalt îţi scanează vulnerabilitatea
ambii vor să te percheziţioneze
la patru noaptea eşti singur pe lume
jumătate de planetă bea somn
iar cealaltă jumătate se-ndoapă cu muncă şi se mişcă mecanic
la patru vezi firele, auzi dangătul lanţului
dar în surdină, aproape în şoaptă
pentru că lesa e largă, strânsoarea stăpânului se relaxează
şi vârful cizmei e numai bun de molfăit şi lins în timp ce inspiri în somn
la patru noaptea strada mea era o biserică, un adevărat studio
singurătatea mea era atât de infatuată
încât simţeam că mă ridic ca domul lui stephan
şi că de mii de ani, poate milioane, creierul meu n-a mai simţit miros de om
***
Nocturne
by Ştefan Bolea
at 4 a.m. silence sounds almost
religious
darkness engulfs one’s steps as desert
retains sweat
as a carnivorous plant sucks out one’s
breath
you might come across a policeman or a thief
you never know who’s more noxious
one wishes to identify you, the other scans
your vulnerability
both want to search you
at 4 a.m. you’re alone in the world
half the planet is drinking sleep
the other half is wolfing down work and
is moving mechanically
at 4 a.m. you see the wires, you hear the clang of the chain, though softly, almost inaudibly
because the leash is wide, the master’s grip relaxes
and the tip of the boot is just right to mumble and lick on while you breathe during sleep
at 4 a.m. my street was a church, a real
studio
my solitude was so infatuated
that I felt myself rise like Stephan’s
Dome
and that for thousands, maybe millions of years, my brain hadn’t sensed man’s smell
[Translation by Nigel Walker and Alina-Olimpia Miron]
Ilustrată în alb și negru
de Doina Cetea
Azi noapte am visat,
Mi-a spus tata,
Că ai sprijinit o scară
Din crengi de mesteacăn
Lângă dulap
Şi te-ai urcat
Sus, sus, să vezi ce-i în cutia
Unde credeai că se-ascunde
O lume ciudată.
Eu am făcut ce-a visat tata.
Pe dulap, cutia cea neagră
Cu modele sculptate
Mă aştepta.
Capacul lucios,
Se deschise uşor
Şi o lumină caldă mă învălui
Mirosuri de pădure, de câmp,
De fân, de copaci şi de floare
Risipiră peste mine răcoare.
Vedere din Cluj
Scria pe cartonul lucios
Cu litere mari, negre, de tuş.
În mici pătrăţele dormeau fermecate
Străzi lungi, cu trotuare pavate,
Un parc cât o pădure de mare.
Case cu zeci de ferestre strălucitoare
Nasc lebede stranii din zid
Cu gât prelung și cioc ascuțit
Vulturi și bufnițe cu aripi întinse
Și prinse
În tencuiala ce stă să cadă
Gurii căscate pradă
A monstrului timp.
Un călăreţ pe-un cal încordat
Și altul în stânga cu barda
Matei și Mihai,
Mihai și Matei
Alături, pe o stradă cu tei
Zidiți în cărți și cuvinte
Gândesc și veghează cei trei corifei.
Arhanghelul Mihail noapte de noapte
Stă de veghe pe soclu
Și apără orașul
De moarte.
De la geamul meu
Turla bisericii suplă
Catarg de corabie pare
Călătoare pe mare
Oraşul acesta este al tatălui meu
Şi-l ţine ascuns în cutia vrăjită.
Dar eu, de aici, de sus,
Văd Clujul
Cum stă cufundat câteodată în ceaţă
Cu o căciulă de nori plumburii peste faţă.
Altă dată, strălucind sub soare aprins
Cu o altă căciulă,
Albastră, albastră
De necuprins.
A Black and White Postcard
by Doina Cetea
Last night I had a dream,
My father told me,
You leaned against the cupboard
A birch-branches ladder
And climbed
Up, up, to see what’s in the box
Where you thought
A strange world was hiding.
I did what father dreamed.
On the cupboard, that black box
With carved models
Was waiting for me.
The glossy lid,
Opened easily
And a warm light closed in upon me
Sweet smell of wood, meadows,
Hay, trees and flowers
Poured freshness over me.
Postcard of Cluj
Was written on the glossy cardboard
With big, black letters in ink.
Within tiny squares charmed were sleeping
Long streets, with paved sidewalks,
A park as big as a forest.
Buildings with hundreds of bright windows
With oblong necks and sharp beaks
Give birth to weird swans from the wall
Eagles and owls with stretched out wings
And stuck
In the plaster that’s about to fall
Prey to the open mouth
Of the Monster Time.
A rider on a tense horse
And another on the left with a hatchet
Mihai and Matei,
Matei and Mihai
Nearby, on a street with linden trees
Built in books and words
The three coryphaei think and watch.
Archangel Michael night by night
From his pedestal is on the watch
And protects the town
From death.
From my window
Supple the spire of the church
The mast of a bark seems to be
A traveller on the sea.
This town belongs to my father
And he keeps it hidden in the enchanted box
But I, herefrom, from above,
Can see Cluj
How sometimes it is plunged into fog
Over its face with a cap of murky clouds
Some other times, shining under a bright sun
With another cap,
Blue, blue as I see,
Endlessly.
PROIECT LIRIC
de Aurelia Panait
Haide, iubito, să ne facem casă,
Să căutăm un spațiu pentru noi!
Vom construi o vatră luminoasă,
Iar planul îl vom face amândoi...
Eu sunt poet, pot să-ți ofer orice:
O casă, un castel, sau o cetate...
Pereți ridic din texte lirice
Și-acoperiș - din profunzi înalte.
Mistria mea e-o pană lucitoare,
Mortarul din emoții e făcut...
Hai să urcăm pe schela asta mare
Și înțelepți să fim de la-nceput!
Eu îmi doresc o casă cu căldură,
Cu-o prispă și cu încăperi puține,
Cu dialog și artă în structură,
Să nu te rătăcești nicicând de mine!
O casă cât o personificare!
Vom renunța la ce e inutil,
Dar mi-ar plăcea ca ușa la intrare
Să aibă două, trei figuri de stil…
Ferestrele pictate către soare,
Deschise larg spre lume și spre noi,
Să lunece iubire protectoare
Și umbrele s-arunce înapoi.
Vom mobila cu cărți de poezie,
Și cu-o icoană către răsărit...
Și-om cugeta la timp și veșnicie,
Și vom simți cuvântul tipărit.
Pe-o pânză de păianjen fermecată,
Țeșută în ungherul camerei,
Ne-om legăna în rime viața toată,
Tu vino cu-o pisică, dacă vrei!
În fața casei facem o grădină.
Pe un teren întins până la stele
Vom semăna semințe de lumină,
Și vom gusta metafora din ele.
În mijloc, un copac o să sădim,
Și vom săpa o limpede fântână
Cu-albastru infinit le văruim,
Ca să atingem cerul împreună.
Al poeziei noastre architect,
Nepriceput în casele la cheie,
Am scris și-am desenat acest proiect,
De nu-i perfect, tu vino cu-o idee…
Haide, iubito, mută-te cu mine,
Că-i gata poezia și-i frumoasă!
Nu spune nu, căci ea îți aparține,
Și te-am zidit în stâlpul de la casă!
CĂRĂMIZIU
de ROC
Nu știu de ce cărămiziul este considerat o culoare.
Este o stare constantă, continuă,
bine închegată în spațiu și timp,
sunt foarte sigur de asta. Am văzut-o cu ochii mei.
Și cu mâinile mele. De multe ori. E peste tot.
E un fel de a fi înțepenit. La prima vedere.
Dacă, însă, nu ești foarte grăbit
și ai răbdare să privești printre rosturi
descoperi cum cărămizile
se joacă. Sunt de-a dreptul zglobii.
Ele se țin unele de altele cu mâinile lor de mortar
în spatele tencuielilor, izolațiilor, plăcilor,
decorațiunilor de hotar
așezate repede, mereu repede,
între ele și spațiul vital.
Da, numai fiind cărămiziu poți înțelege
cum interiorul și exteriorul
sunt într-un continuu viu. Animat de timpul
dintre stările determinante ale unui zid:
în picioare înfipt în lut, dărâmat ori pustiu.
Cărămiziul este un migratror, un nomad
cuminte, neinvaziv, dar de nestăpânit.
Nu îl poți ține pe loc. E doar o chestiune de timp
până ce, prin poarta unui cuptor, se va scurge
ca praf. Într’un alt zid.
Cărămiziul nu e o stare de adulter,
ca betonita, care se împarte’n secret
între apă și fier. Cărămizile stau nude’ntre ele.
De aceea nu se plictisesc, nu îmbătrânesc
și nu pier. Au căutare. Chiar și retrase din uz.
Cărămiziul este starea ambivalent cuprinzătoare
între’năuntru și-afară. Singura soluție
pentru echivocul de stare. Se poate retrage continuu
dintr’una într’alta, păstrând nealterată memoria legăturilor
ce-au ținut zidul viu
Pentru toate aceste motive, nu mă interesează culoarea hainelor mele.
Nu trebuie să fie bine cusute,
o ruptură ici-colo, o pată rămasă,
o talie joasă, un guler mai ros, un genunchi mai lărgit...
Tot ce-mi doresc este să fiu... cărămiziu.
BRICK-RED
by ROC
I don’t know why brick-red is perceived as a colour.
Moreover, it’s a continual, steady-state
well wrapped in space and time,
I'm sure of this. I’ve seen it with my own eyes.
And with my own hands. Quite often. It’s all over the place.
It’s a kind of being stiff. At first glance.
Notwithstanding, if not in a hurry,
gently looking through the joints,
you discover how bricks play.
They are purely gleeful.
They hold on to each other with their mortar hands
behind plaster, insulation, tiles,
boundary ornaments
assembled swiftly, always swiftly,
between them and the living space.
Indeed, only being brick-red can you understand
how the inside and the outside
are in a continuum of life. Animated by the time
in-between decisive phases of a wall: standing tall stuck in clay,
fallen down or swept away.
Brick-red is a migrator, a lying still nomad,
non-invasive, yet unrestrained.
Keeping it in one place is unimaginable. It's just a matter of time
until, through the gate of an oven, it leaks
as dust. Into another wall.
Brick-red, unlike the fallacy of concrete,
is not a state of adultery, not splitting secretly
between water and iron. The bricks lie naked with each other.
That's why they don’t grow tired, forget about getting old
and never perish. They are desired. Even when obsolete.
Brick-red is the ambivalent comprising state between inside and
outside. It is the only solution
to ambiguity. It can draw back continuously
from one into the other, preserving unaltered the memory of the ties
that kept the wall alive.
For all these reasons, I don’t care about the colour of my clothes
that don’t have to be well-sewn.
A tear here, a tear there, an old stain,
low waist, worn collar, baggy knee...
All I want for me is to be ... brick-red.
Cei dăruiţi armoniei
de Sonia Elvireanu
Vechile clădiri au limbajul frumosului,
timpul mitic îşi deapănă poveştile în oglinzile
viitorului,
cariatidele surâd sub bolţi de piatră, dăltuite de
mâna lui Praxitele,
Fidias îşi despleteşte armonia pe frontispicii cu
muze,
naiadele cu plete aurii se desfată în aerul
fierbinte al verii,
sub privirile uimite ale poetului, la o tavernă, în
stradă,
Atlaşi străvechi povestesc de iubirea dintre cer
şi pământ,
cornul abundenţei se revarsă deasupra
ogivelor,
roze se risipesc din amfore cereşti deasupra
ferestrelor,
păunii îşi rotesc ochii cu splendoarea vieţii în
cozi,
strada tresaltă în huruit de tramvaie, timpul
foşneşte
între mitologii sculpturale şi viziunile viitorului,
geometriile armonizează spaţiile cotidiene,
stiluri arhitectonice construiesc lumile în
vârtejul istoriei,
îşi arogă dreptul la veşnicie,
în arcul vizionar al arhitecturii,
arhitecţii spaţiilor îşi imprimă iluminările,
arderile lăuntrice, sufletele nemuritoare,
plăsmuitori neobosiţi ai frumosului, prometei
ai istoriei,
refac armonii cosmice, împlinesc visuri
străvechi,
dedali ai lumilor noi pe treptele zborului,
împletesc stilurile într-un nou Babel,
limbile viitorului, nedesluşit de profani,
spaţiul postmodern visează la cer, subacvatic
ori subteran,
sub vechi arcade, melancolia trecutului,
în fantastice polisuri pe ape, visul prezentului,
în imense turnuri hegemonice, de sticlă,
suspendaţi între cer şi pământ, profanii se cred
zei,
privesc printre stele, se răsfăţă în arhitecturi
îndrăzneţe,
îi înalţă visul celor dăruiţi cu alt simţ, limbajul
armoniei ambientale,
de pe vechile case, pomul vieţii interoghează :
“ - Ce-ai făcut, omule, cu mierea timpului fericit,
când zeii coborau pe pământ frumuseţea
Olimpului,
unde aşezi arhetipul oraşului, printre ce sfinţi,
cum le vorbesti celor de-acum, în ce limbi ?
Cei dăruiţi armoniei au trecut şi prezent,
timpul dăltuirii spre-a lor nemurire.
Of those endowed to harmony
by Sonia Elvireanu, traslation by Cristina-Elena Safta
Old buildings speak the language of beauty,
mythical time entwines its stories through
mirrors of future,
Caryatids beam underneath rocky arches,
carved by Praxitele’s hands,
Fidias untangles his harmonies on
frontispieces, with muses,
Naiads with golden locks enchant with the hot
summer breeze,
under the poet’s astonished gaze, at a tavern,
on the street, harmonize
Olden Atlases design the love between heaven
and earth
The horn of abundance pours down on the
ogives,
roses dissipate from heavenly amphoras above
windows,
peacocks roll their eyes, with life’s splendor on
their feathers
the street startles with tram clatter, time
swishes
in-between sculptural mythologies and visions
of the future, geometries harmonize trivial
spaces,
architectonic styles construct worlds in history’s
whirlpool
arrogating its right to eternity
the architects imprint their illumination
in the visionary arch of architecture,
interior flames, immortal souls,
restless creators of beauty, history’s
Prometheis
recover cosmic harmonies, fulfill ancient
dreams,
Dedali of new worlds on flying steps,
entwine styles in a new Babel,
languages of the future,
obscurely profane,
the postmodern space dreams of heaven,
underwater or underground
underneath old arcades, past melancholy,
in fantastic poleis on water, present’s dream,
in immense hegemonic towers, of glass
suspended between heaven and earth,
profanes believe themselves
gods,
watching the stars, spoil in audacious
architectures
elevating dreams of those endowed with
different sense, the language of ambient
harmony
why on the old houses, the tree of life
interrogates:
“- What have you done, human, with the honey
of joyous time, when gods descended Olympus
beauty on the earth,
where do you place the city’s archetype,
among saints, what do you speak to those of
now, what language?
Those endowed to harmony have passed and
present, time chiseling towards their
immortality
În pas cu degradarea (poem în proză)
100 DE ANI
de Victor Constantin Măruțoiu
în cimitirul din Pustă
la mormântul bunilor mei
am deschis candela
strămoșilor
de un roșu aprins de maci
dinăuntru m-a privit
un greiere
la marginea punții
dintre două emisfere
străjuite de îngeri
l-am poftit să plece
ochii lui deschideau anotimpuri
demult apuse
cu un ultim cânt
a sărit în iarbă
la poarta casei părintești
mă aștepta
l-am invitat
pentru o poveste
cu străbunii
care au atins tricolorul Marii Uniri
CASA DIN SUFLET
de Persida Rugu
O după-amiază de liane sângerii
vântul adulmecă ora
cu inima arsă mă întorc fără să fi plecat
nicicând
tăcerea ta
e matricea universului
în pereții de carne ai casei
arde amintirea
lumânare uitată la poarta cimitirului
CUVINTELE, CA NIȘTE CLĂDIRI
de Andrei Fischof
Scriu cuvântul
ca și cum aș construi o casă.
Coridoarele, labirint al sensurilor,
luminate-s doar de odăile crescând din ele,
ca dintr-un ram.
Ziduri se-nalță din palma-mi
legând pivnița de podul casei.
Pământul de cer.
Gândul de rostire.
Ca niște clădiri, cuvintele.
(început de mileniu)
Pereţi – fragment
de Alice Valeria Micu
Vorbesc cu mine în cuvinte de
piatră.
Poemul ratării se scrie la cutremur,
cu beton şi grinzi sfărâmate,
carapacea din fibră de sticlă fierbinte
lipită de ventricule palpitând.
Diacronia naivității se citeşte pe
solzi de azbest şi faianță.
Am simțit frica pentru ultima oară.
Scrisul e casa cu pereți de schimb,
carnea mea de rezervă.
Am văzut chipul tău pe fiecare ciob,
singurătate!
Stau nemişcat, dar nu de piatră.
Ființă mecanică şi ziditoare,
fără amintiri, timp şi spații, aruncă
molozul din mine!
Dumnezeu al
pereților,
învață-mă să bat
un cui,
să ştiu unde să te caut
când singurătatea podelei
mă va îneca de viu.
Stau în
pereții
mei
ca într-o țară doi pe doi,
un rege singur şi bătrân
cu un popor de pietre.
I’m talking to me in stone words.
The poem of failure is written during
the earthquake,
with concrete and broken beams,
hot glass fiber casing
glued to the throbbing ventricles.
The diachronicity of naivety is read
on
asbestos and faience.
I felt the fear for the last time.
Writing is the house with spare walls,
my backup meat.
I saw your face on every shiver, you,
solitude!
I sit still, but not by stone.
Oh, mechanical and edifying living
being,
without memories, time and space,
throw away
the rubble from me!
God of
walls
teach me how to knock
a nail,
to know where to look for you
when the solitude of the floor
will drown me alive.
I am sitting within
my
walls
as in a two feet square country,
an old and lonely king
with a people of pebbles.
evadare
de Lupan Ștefania-Ioana
și am zis:
lumină. să fie lumină.
timid, evadăm din corsete de spații -
cutii de chibrituri cu sârg ordonate,
vizuini triste de suflete vide.
prizonieri ai propriului gând,
îndărătul draperiilor groase ne-am ferecat,
pândind la nimicuri prin găuri de șarpe.
an după an, decenii de-a rândul,
absurd kafkian hrănitu-ne-a porii
cu-otrăvuri de viduri și limite albe
și cețuri în gânduri - carențe de soare.
capsule neghioabe sculptate-n ranchiună și frică
au prins gust de-'acasă'.
căruntă-i privirea vâscoasă.
păianjenii rod suflete-n colțuri umbroase.
cu fir galben de soare țesem în gând vindecare
de răni și de lipsuri de sens.
în zare străluce lumi noi cu iz ancestral.
nutrim cu speranță-n privire reveniri la origini.
evadăm din cutie.
ne-ntoarcem la humă.
veșnicie-n ogradă
de Lupan Ștefania-Ioana
crâmpeie de aur năclăie-n galben răstimpuri în tindă.
lumina domoală, lăptoasă, o-ntindem pe vatră, la copt;
o-așternem cu dor negrăit în fereastră,
să-mângâie fruntea bătrânului fag.
ograda țipă a verde.
între arbore și noi se-ntind glasuri din străbuni.
în casă, pământu-i un cor vertical de voci ancestrale -
grăunțe de viață dosite-n limane.
sălbatic e izul de lut sfărâmat, prezență rugoasă, demult căutată.
cu nădejde-n cuget, ating pământiul. și simt tihna-n suflet.
dreptate-i în vorba eternă.
veșnicia s-a aciuat la sat, între borcanele cu lapte înăcrit.
departe, în zare, cu roșu în creștet, se-ntind praguri țesute-ntre lumi.
traiuri gri - labirinturi urbane croite cu silă de cine-o-fi-uri.
în ritm sacadat, se surpă-n abis trupuri deșarte.
ce munți de sminteală.
ce ceață arzândă.
se cască un hău între lumi.
din prag, aleg basmul din tindă.
aici, lumina-i în floare.
În pas cu degradarea (poem în proză)
de Ovidiu Komlod
Casele se prăbuşeau câte una, ca bombardate pe interior. Câte una, cum fuseseră construite, în ordine, cu smocul de flori pe acoperiş, în chip ofrandă, înlocuind zidirea de viu. Codiţele buchetelor spărgeau tot atâtea bule de fum. Ridicăturile de cărămidă făceau implozie după implozie.
În curţi, câte-un bătrân chior şi neputincios privea din senin cum i se surpă avutul. Să-i vină să creadă? Pe cine să cheme? Scotea un oftat plin de năduf, câte-un „No, nho!“, cu mirare şi cutremur.
Cât vedeai cu ochii, suspendaţi undeva sus, într-o parte, ca unui arhitect împietrit peste jocul de domino în plină desfăşurare, ţiglele şi faţadele dispărând. Case, etaje, un sediu de bancă, şcoala nerenovată, magazinele, dispensarul şi farmaciile, biserica, turla. Tot ce se poate urla din rărunchi.
Pe cine să chemi? Cu ce să şi umpli spaţiul? În schiţele cărui meşter să te cufunzi pentru a înţelege liniile de fugă rămase? Punctele, intersecţiile de plane aşteptând lovitura de graţie.
Bătrânii erau deja cu picioarele în pământ, printre dărâmături, mai scoţând acel „No, nho!“, cu toată încrederea.
În vorbele lor, mai întâi se ducea ‘coperişul, apoi, după câteva clipe şovăitoare, ca un acrobat fără plasă de sigurană pe lama unui cuţit, structura de rezistenţă ceda, se făcea praf înainte să cadă.
Se prăbuşeau casele părinteşti, casele moştenite, lăsate poate zălog. Părea că un deget imens le striveşte pe rând, mereu câte una, din plictiseală, dacă nu cumva din dezgust.
*
Mă trezesc. Am visat iarăşi, îmi spun. A nota visul, dar nu mă urneşte nici dracul din pat spre agenda şi pixul uitate pe noptieră. Tavanul din scânduri încă e, da, tot acolo, pereţii nu s-au lăsat peste mine, să mă acopere, să-mi ţină de cald.
*
Sunt acasă. În casa unde-am crescut până când tocul uşii era mult prea aproape.
Cu mama despre cum fata vecinilor unguri, după o săptămână de la moartea bătrânilor, a vândut tot. În câteva luni, coşmelia demolată, fundaţie nouă, turnat cifele de beton sub viitorul centru comercial, cu parcare şi locuinţă pentru patron şi urmaşii ce stau să se nască înghesuiţi.
Îngrădit totul cu scânduri, să fie la nivel, paralel cu cerul. În pas cu degradarea. Undeva, la câţiva metri mai jos, atingând aceeaşi adâncime ca sicriele foştilor proprietari, pensionari nonagenari întregi la minte până în ultimul moment, pânza freatică lucrează.
In step with degradation (prose poem)
by Ovidiu Komlod
The houses were collapsing one at a time, as if bombed on the inside. One at the time, as they had been built, in order, with the flower bunch on the roof, as an offering, instead of bricking up some human being. The bouquets’ little stalks were smashing as many smoke bubbles. The brick elevations were imploding and imploding.
In the courtyards, a blind and helpless old man was watching his wealth suddenly crumbling. Could he believe it? Whom to call? He was sighing with exasperation, letting out a “Nó, nhó!”, with wonder and trembling.
As far as one could see, eyes floating somewhere up, sideways, as if to an architect stunned over the ongoing domino game, tiles and facades disappearing. Houses, floors, a bank office, the non-refurbished school, shops, one medical dispensary and some pharmacies, the church, its tower. Everything possible shouting from all of its bumps.
Whom to call? What to fill the space with even? Into the sketches of which craftsman to plunge so as to understand the remaining escape lines? The dots, the intersections of planes waiting for the big kick.
The old men were already with their feet in the ground, in the rubble, still giving out that “Nó, nhó!”, with all confidence.
In their words, the roof was the first to go, then, after a few hesitant moments, like an acrobat without a safety net on the blade of a knife, the resistance structure was failing, going to pieces before falling.
Parental houses were the ones collapsing, inherited houses, left as a gage, maybe. It seemed like a huge finger was crushing them by turn, always one at a time, out of boredom, if not out of disgust.
*
I’m waking up. I dreamt again, I tell myself. I’d write my dream, but not even the devil could budge me out of my bed towards my book and pen left on the nightstand. The ceiling made of boards is still there, indeed, the walls have not leant on me, to cover me, to keep me warm.
*
I’m home. In the house where I grew up until the door frame grew too close.
With my mum about how the Hungarian neighbors’ girl, a week after the death of the elders, sold everything. During a few months, the cottage demolished, an all new groundwork, pouring of concrete loads under the future shopping center, with parking and housing for the employer and the successors about to be born, crowded. Everything allotted with planks, in order to be levelled, parallel to the sky. In step with degradation. Somewhere, a few meters below, reaching the same depth as that of the former owners’ coffins, nonagenarian retirees of sound mind till the last instant, the groundwater does its job.